Era odată un băieţel. Blond, bun la suflet şi înţelegător. Acest băieţel avea o surioară bebeluş. La ceva timp după ce s-a născut sora lui, Băieţelul a înţeles că, de atunci încolo, mama şi tata aveau să-şi împartă timpul între cei doi copii. Aveau mai puţin timp pentru el şi se simţea rău din cauza asta. Îi venea greu să îi spună mamei lui ce simţea. Aşa că monstrul Frica, împreună cu prietenul său Neîncrederea, s-a cuibărit bine în sufletul lui şi nu aveau de gând să plece. Într-o zi Băieţelul s-a simţit atât de neînţeles că a lovit-o pe surioara lui. Iniţial oarecum în joacă să vadă ce o să se întâmple, apoi, fiind surprins de tristeţea pe care a văzut-o în ochii părinţilor, a început să o lovească chiar cu furie. Cu cât mai des lovea, cu atât mai rău se simţea. Cu cât mai rău se simţea, cu atât mai des lovea. În felul ăsta, a intrat într-un cerc vicios din care nu mai ştia cum să iasă.

Mama lui, o fire blândă şi ea, şi-a dat seama că era momentul să îl ajute. Mai întâi, i-a spus băieţelului blond că îl iubeşte orice ar face. I-a spus că o supără faptul că el loveşte, dar că îl iubeşte la fel de mult. I-a amintit că el are un loc special în inima ei şi a tatei. Un loc pe care nimeni, niciodată nu îl va fura. Apoi, a lăsat toate treburile şi a căutat să îşi facă mai mult timp pentru băieţelul ei care suferea. Începeau ziua cu multă joacă şi pupici (chiar mai mulţi decât de obicei!). Seara îl întâlnea cu mâinile şi sufletul larg deschis. Atât cât să se vadă toată iubirea de băieţel care exista în inima ei. Toată. Iar înainte să meargă la somn se mai jucau cel puţin 30 de minute pe ceas, ca să fie sigură că băieţelul ei îşi ia porţia de iubire.

Deşi Băieţelul prindea tot mai multă încredere că părinţii îl iubesc orice ar face, tristeţea din ochii tatălui încă îl măcina şi îl făcea să o lovească pe surioara bebeluş. Şi atunci… Ce mai făcea mama, probabil vă întrebaţi.

Când Băieţelul lovea surioara, mama o lua, în primul rând, pe aceasta în braţe şi îi spunea:

Da, fetiţa mea, văd că te-ai speriat şi te doare. Fratele tău te-a lovit cam tare. Nu s-a putut abţine şi s-a jucat cam dur cu tine…

Văd că te doare, sunt aici cu tine….

După ce liniştea bebeluşul şi îl lăsa într-un loc sigur – cel mai degrabă în braţele tatălui – mama lua băieţelul blond în braţe şi îi spunea cât de calm putea:

Băieţelul meu, noi nu lovim. Loviturile sunt dureroase şi nu pot să te las să o loveşti. Mai ţii minte când te lovea prietenul tău pe tine? Ei, uite, atunci când vedeam asta, mă durea şi pe mine foarte tare . Pentru că tu şi surioara ta sunteţi iubirile mele şi eu nu pot să văd cum voi suferiţi.

Uneori Băieţelul era prea agitat şi furios ca să o audă pe mama lui. Atunci, mama se încărca cu multă răbdare (da…mama asta avea nişte doze magice de răbdare pitite bine, pe care le folosea exclusiv pentru băieţelul şi fetiţa ei) şi aştepta ca Băieţelul să se liniştească. Mama ştia că, altfel, degeaba vorbeşte – Băieţelul nu era în stare să o asculte când era agitat.

Apoi Îi propunea nişte alternative la lovit – pentru că energia aceea negativă trebuia să iasă pe undeva. Îi oferea un fel de supapă.

Uite în loc să loveşti, poţi să dai cu putere în pernă sau…

Poţi să vii repede la mine şi să îmi spui să ne jucăm de-a lupta şi o să ne rostogolim pe canapea cât vrei tu sau…

Poţi să foloseşti cuvintele – “Mami, îmi vine să o lovesc pe sora mea, pentru că sunt furios/supărat/gelos.

La un moment dat, când această poveste dura de o veşnicie, pardon, de o săptămână, mama i-a spus băieţelului, după o rafală de palme aterizate în capul bebeluşului:

Pentru o perioadă, nu te voi lasă să te joci cu bebeluşul.

A fost sinceră şi i-a explicat cum se simte ea când bebeluşul este lovit, cum se simte tata, apoi a recunoscut că în acel moment nu îi mai venea nici o idee genială care să readucă bucuria în casa lor. A luat hotărârea ca cei doi copii să nu să se mai intersecteze seara o perioadă. Mama ştia că pedepsele nu aveau decât să stârnească şi mai multă frică şi angoasă în sufletul băieţelului aşa că s-a străduit să îi spună toate cele de mai sus accentuând că nu era vorba de o pedeapsă, ci doar de o măsură care să limpezească apele pentru moment. Şi asta a fost cam cel mai drastic lucru pe care l-a făcut mama în această fază.

În aceeaşi seară, când băieţelul a vrut să revină să se joace cu surioara lui, mama i-a reamintit că va putea să o facă abia după ce vor găsi o soluţie magică la problema pe care o aveau. În loc, i-a propus să se joace cu mama.

În următoarele zile, Băieţelul nu prea a mai fost interesat să se joace cu surioara lui. Au urmat, apoi, câteva seri când venea pur şi simplu şi o lovea. Mama cea plină de răbdare a parcurs iar şi iar aceleaşi etape – empatiza cu bebeluşul, apoi cu frăţiorul mai mare, explicându-i de nenumărate ori de ce oamenii nu lovesc alţi oameni. Apoi….vă vine să credeţi sau nu, băieţelul blond s-a oprit din lovit! Încă îi venea uneori impulsul să lovească, dar reuşea să gonească Monştrii aceia supărători din sufletul lui şi toată lumea era fericită.

♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦

Asemănarea eroilor din poveste cu persoane reale nu este chiar întâmplătoare 🙂 , iar mama e un om cu urcuşuri şi coborâşuri, departe de a fi perfectă. Ca fiecare om.  Povestea în sine nu are, de fapt, un sfârşit, pentru că monştrii Frica, Neîncrederea sau Gelozia pot reveni oricând în lumea frumoasă a micului băiat.

În continuare voi scrie despre câteva lucruri, inspirate din cartea Laurei Markham „Părinţi linistiţi, Fraţi fericiţi”  care sunt de mare ajutor în astfel de situaţii:

♦ Să respectăm, cât putem, programul de somn şi de masă al copiilor. Un copil nedormit şi căruia îi este foame poate deveni agresiv în doi timpi şi trei mişcări.

♦ Să petrecem cât mai mult timp de calitate împreună. Asta nu înseamnă că nu avem voie să ne dezlipim de copilul bătăuş, dar atunci când suntem cu el, să fim cu adevărat atenţi la el şi la lumea lui.

♦ Să fim pe fază şi să prevenim loviturile, transformându-le în joacă. Am observat că băieţelul nostru lovea de cele mai multe ori când noi eram cu mintea sau fizic în altă parte.

♦ Când nu suntem în stare să empatizam cu copilul care loveşte, amânăm această discuţie pentru mai târziu. Discuţia în sine nu este o urgenţă. Liniştim copilul lovit şi încercăm să ne adunăm.

♦ Să ne spunem că copiii noştri sunt, în esenţă, nişte suflete foarte bune. Chiar sunt şi e important să nu uităm asta. Dacă suntem atenţi la copil, cred că o să observăm că în adancul sufletului nu îi place să lovească, chiar dacă la exterior afişează o faţă mulţumită.

♦ Repetăm şi repetăm că toată povestea e doar o fază care va trece. Mai devreme sau mai târziu sigur trece.

♦  Atunci când nu suntem de faţă şi nu am văzut cum copilul a lovit, deşi ştim asta, e bine să întrebăm copilul ce s-a întâmplat, să auzim versiunea lui. Cred însă că e important să întrebăm pe un ton blând. Altfel, copilul nu va fi deschis şi nu va vrea să vorbească sau va minţi.

Alte linkuri utile pe această temă:

Otilia Mantelers, Instructor Parenting by Connection, povesteşte aici cum apare agresivitatea în copii, ce frici stau în spatele agresivităţii şi ce putem face pentru a ajuta copilul să scape de ea.

Aici puteţi citi un articol marca Hand în Hand Parenting despre 3 instrumente care pot ajuta copilul să nu mai lovească.

Aici aveţi un articol cu mai multe sfaturi despre ce să facem atunci când un frate îl loveşte pe celălalt. Este scris de Laura Markham, psiholog, fondatoare a siteului Aha!Parenting, şi tradus în română de Totul despre Mame. Cartea Laurei Markham o puteţi cumpăra de aici  sau din orice librărie mare.

Voi cum vă descurcaţi în astfel de situaţii?

♥ Dacă vă plac articolele mele şi vreţi să aflaţi de ultimele noutăţi, vă invit să daţi Like paginii de Facebook sau să vă abonaţi la newsletter cu ajutorul butonului Follow. ♥