Viaţa mea se duce clipă cu clipă, iar eu nu reuşesc să fac nimic. Nu reuşesc să mă satur de mirosul ei de nou-născut, nu reuşesc să mă satur de îmbrăţişările lui fugare, nu reuşesc să-mi amintesc când a crescut atât de mare şi cum de arată atât de bizar – cu picioarele atârnând mult peste braţele lui tati – atunci când îl ia în braţe ca pe un bebeluş. Nu reuşesc să mă satur de zâmbetele ei incoştiente pe care ni le oferă din plin la nici 5 zile de viaţă. Simt că trec mari momente pe lângă mine şi nu reuşesc să le savurez absolut pe toate, deşi fac eforturi pentru asta. Nu reuşesc să am parte de ieşiri cu prietenii, nu reuşesc nici măcar să mă întâlnesc cu soţul meu, zilele trec şi bune şi rele, iar eu trec adormită şi obosită prin ele în mare parte din timp.

Nu reuşesc să mă bucur de pauze şi linişte că se face gălăgie, nu reuşesc să mă bucur de momentele de gălăgie şi zbenguială prin casă că acestea se termină repede. Nu reuşesc să mă trezesc că iar mi se face somn, se schimbă ziua cu noaptea şi vin alte momente frumoase şi urâte, dar eu sunt încă cu gândul la cele de ieri.

Toate se întâmplă atât de repede, atât de „pe fast-forward”, deşi încercăm din răsputeri să avem o viaţă liniştită şi molcomă, o viaţă ca la ţară când timpul se opreşte pe loc cel puţin la ora amiezii.

Toate se duc val-vârtej şi nu ai ce să le faci, nu ai cum să le întorci, să le repeţi, ce a fost ieri, nu mai e azi…Nici dintre cele rele, dar nici dintre cele frumoase.

Opreşte-te, clipă!, că de altfel nu o mai spăl niciodată ca să-i rămână cât mai mult parfumul de nou-născut printre păr şi cute. 🙂

Sursa foto: https://unsplash.com/@eutahm