Dacă vreți să plângeți curat si din suflet, uitați-vă la filmul turcesc Issiz Adam. Issiz adam în traducere din turcă înseamnă Singur. E o poveste de dragoste profundă care, am înțeles, îi face și pe băieți să plângă. Da, și băieții plâng câteodată…

Îți dai seama chiar din titlu că e un film trist pentru că o poveste de dragoste cu numele Singur nu are cum să fie altfel decât tristă. Nu are nici o legatură cu dramele americane în care poți să anticipezi sfârșitul, chiar dacă titlul e sugestiv.  Cel puțin îmbrățișarea de la finalul filmului nu o vei mai găsi nici într-un film american. O îmbrățișare care transmite muuult mai multă emoție decât orice sărut pasional. O îmbrățișare strânsă,  impulsivă , aproape salbatică,  și venită din adâncurile sufletelor, cum numai doi oameni care se despart sunt capabili să o producă.

Poate există astfel de îmbrățișări și la reuniri, atunci când doi oameni îndrăgostiți se regăsesc, dar nu știu dacă sunt la fel de emoționante. Pentru că atunci când regăsești pe cineva drag, știi (de multe ori, ești prea sigur din păcate ) că vei avea încă mult timp la dispoziție să-l îmbrățișezi, pe când această îmbrățișare de final e unică. Nu se va mai repeta.

Sincer, nu știu dacă poate să existe în realitate o dragoste atât de profundă care să reziste în timp, la distanță, în condițiile în care fiecare îndrăgostit  ar avea câte o viață personală care curge paralel cu dragostea lor, fiecare cu copiii și nepoțiii săi. Tind să cred că mai degrabă se aplică vorba aceea:  „Ochii care nu se văd, se uită”. Dar cum cred că multe filme se fac în baza unor întâmplări reale (pentru ca așa spectatorul se regăsește cel mai usor în ce vede și simte că filmul îi este mai aproape), poate că într-adevăr există o astfel de dragoste.

Eu în general sunt de părerea că orice dragoste trebuie întreținută, ea nu se poate întreține singură. Focul se poate aprinde singur, scântei sar la început (da, da, simt că cineva o să râdă când o să audă de foc 🙂 ), însă nu cred că rezistă dacă vine o ploaie mare peste el, daca vine un vânt care îl împrăștie, într-un final dacă nu are o protecție de jur-împrejur care să-l apere și să-l mențină. Așa e și cu dragostea. Ca să existe un sentiment foarte profund care rezistă în timp, trebuie să existe doi oameni care mențin și cresc această dragoste. O cresc în încredere, în respect, în răbdare unul cu celălalt, în sprijin sau chiar în obișnuință (nu știu dacă obișnuința e ceva rău în cazul ăsta – ar fi bine să fim obișnuiți să facem cât mai multe lucruri bune, cum ar fi, să iubim pe cineva). Emoțiile de început sunt extraordinare și unice, dar ele nu pot hrăni relația pentru mult timp, pentru, că vrem nu vrem, acestea se domolesc, se transformă. Ar fi frumos să tot redescoperi în cuplu zvâcnirile de început, dar nu știu câți dintre noi o fac și cum o fac. E și normal până la urma să fie așa. La început simți lucrurile într-un fel, mai târziu le simți altfel, dar la fel de frumos. Oricum nu cred că e posibil să retrăiești exact aceleași emoții pe care le-ai avut la un moment dat. Chiar dacă ar exista posibilitatea să te întorci în timp, tot nu cred că ai simți totul la fel. E destul un mic detaliu să fie altfel și atunci toată percepția ta se schimbă.

Pentru mine acum dragostea înseamnă încredere, înțelegere, sprijin, siguranță, dialog, planuri de viitor, visuri împărtășite, visuri realizate…

Probabil există dragoste profundă și în cazul în care e implicat doar un om în această complicată ecuație. Dar tot așa, am îndoieli că această dragoste poate rezista în timp profundă și curată. Atunci când dragostea este unilaterală, cred că se amestecă cu alte sentimente care nu-i mai dau voie să fie atât de curată. Nu știu 🙂 Presupun.

Cum ziceam, dacă se găsesc filme ca Issiz Adam care transmit o dragoste atât de intensă, care rezistă și ploii și vântului și distanței, atunci cred și sper că există și în lumea reală iubiri adevărate, care rezistă despărțirii.

Actorii sunt frumoși, mai ales el – Cemal Hunal și mai ales când îl vezi în rol în film, pentru că atunci când l-am văzut doar în poze pe net, nu mi s-a mai părut la fel.

Am căutat și o poza cu ultima îmbrățișare, dar nu am găsit – aici se cuprind pur și simplu 🙂 – dar oricum nu cred că o poză ar reuși să transmită toată emoția.

Trebuie să vedeți filmul!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cWpPBhmK-E0]