Deși îmi este greu să revin la scrisul pe blog, încerc să o fac pentru mine mai întâi. Simt că trăiesc totul comprimat lunile astea, de când cu mutarea în America. E ca într-o cursă la care m-am băgat, dar din care nu pot să ies oricând.

Nu e ca nu pot să zic „Stop” niciodată, ci nu pot să o fac acum.

Acum trebuie să caut casă nouă (mă rog, am găsit-o deja, dar a trebuit), acum trebuie să luăm mobilă – am venit cu foarte puține lucruri din Ro, acum trebuie să depun pentru social security number, acum trebuie să depun pentru schimbarea permisului de conducere și tot așa, de la o săptămână la alta.

Îmi și place acest proces – îl văd uneori ca pe un curs de dezvoltare personală foarte comprimat. Nu e cu o întâlnire pe săptămână în care te duci în profunzimi. E cu decizii și săpări interioare în fiecare zi.

Îmi și place, dar am și obosit. Uneori tot ce-mi doresc e să mă trezesc într-o dimineață și toate să fie aranjate – și casa, și partea profesională și partea socială (să am mulți prieteni și să mă simt bine).

Am început să avem o rutină încă din prima săptămână aici – unele rutine le-am păstrat: mersul o dată pe săptămână la magazin, cu listă și meniu, rutinele ce țin de casă. Altele încercăm să le facem acum (cum ar fi să ieșim în fiecare sfârșit de săptămână pe munte sau în natură).

Cât au fost copiii la școală, am avut și rutinele mele de self-care – plimbări lungi, cadă cu săruri, discuții, terapie etc. Acum că sunt în vacanță, ne-am găsit un alt ritm.

Acum, spre deosebire de prima lună, ne simțim mai bine, am început să ne integrăm, ne mirăm de mai puține lucruri și le luăm ca atare.

Care sunt micile victorii legate de integrarea aici?

Cea mai mare victorie este că am găsit casa visurilor noastre (ale mele, în special).

Pentru că mulți ani am stat în chirie pe lângă București într-o casă mobilată și nu am investit aproape nimic în decorarea casei, am hotărât aici să-mi fac damblaua. Nu am vrut să o mai amân pentru altă dată.

Ce înseamnă asta? Am căutat o casă care să îndeplinească toate condițiile noastre. Și am găsit-o! În ultimele două săptămâni înainte de a o găsi, tare mult ne-a fost încercată răbdarea și eram aproape gata să acceptăm orice doar să avem unde ne muta. Dar apoi, pe ultima sută de metri, lucrurile s-au clarificat și am găsit cea mai bună casă pentru noi.

Mă costă foarte mult această damblauă – chiria mai mare și toată mobila pentru casa nouă, dar simt că acum este momentul. Și mă bucur foarte mult de proces!

Am început să conduc mai mult pe aici – încă nu mă simt complet stăpână pe situație (sunt multe autostrăzi de 3-4 benzi, pe care vrei-nu vrei trebuie să mergi, pentru că se intersectează peste tot cu orașul), dar mă simt tot mai safe să conduc singură și asta îmi redă libertatea.

Am început să înțeleg mai bine cultura americană – am început chiar să citesc mai multe despre istoria SUA și despre cum au ajuns să fie așa.

Am început să mă simt mai safe, deși mintea mea încă rulează tot felul de scenarii.

Am obținut deja Social Security Number – un fel de număr de identificare socială, fără de care nu-ți poți face cont la bancă etc. De fapt, banca la care am făcut noi conturile bancare ne-au acceptat și fără, dar doar temporar, la un moment dat tot trebuie să le aduci acest social number.

Ne-am înscris deja la doctor de familie, dar nu am avut nicio vizită încă.

Am început să frecventăm săptămânal biblioteca, de unde ne luăm tot felul de cărți și jocuri faine.

Am început să ne facem credit score, adică să cheltuim de pe card de credit și să plătim la timp, ca să acumulăm suficientă istorie de plată și să avem un credit score bun. Dacă la noi, în Ro, dar și în UE, ești considerat bun platnic dacă nu ai datorii și dacă în general nu prea ai accesat creditele, aici ești considerat rău platnic, dacă nu ai niciun istoric personal de plătit credite. De fapt, e mult spus rău platnic, dar ești considerat cel puțin suspect dacă nu ai un istoric pentru credite.

Overall, să zicem că am rezolvat chestiile de bază, în afară de permis și mașină. Acum avem mașină de serviciu, dar va trebui să ne-o cumpărăm pe a noastră.

Ce provocări noi au apărut în ultimele două luni?

Deși emoțional sunt mai bine și nu mai sunt atât de blocată și copleșită (am povestit aici mai multe despre asta), încă nu simt că m-am adaptat la viața de aici.

Încă îmi este dor de ieșirile cu prietenele mele, încă mi-e dor de școala copiilor – am avut o comunitate frumoasă acolo, încă mi-e dor de comunitățile de coaching și constelații din care făceam parte, încă mi-e dor de tot ceea ce ține de oameni.

Nimic nu va înlocui oamenii de care am fost apropiată în România. Cu siguranță vor apărea oameni noi, voi face legături noi, dar oamenii din România vor fi mereu în inima mea. La fel cum îmi este și familia de-acasă, din Moldova.

La un moment dat, fetița mea s-a uitat la o înregistrare de la un spectacol de teatru de la sfârșitul anului școlar. A făcut actorie ca opțional în acești 3 ani de când este elevă, dar anul acesta nu a mai putut să participe la spectacolul pentru colegi și pentru părinți, pentru că ne-am mutat înainte să aibă loc. După ce s-a uitat la înregistrare, i-a scris un mesaj învățătoarei că deși s-a bucurat să îi vadă pe colegii ei, s-a și întristat că a fost ușor înlocuită de altcineva (în spectacol, mă refer, rolul ei a fost preluat ușor).

M-a dus cu gândul la cât de mult îmi doresc (sau ne dorim, ca oameni, în general) să fiu de neînlocuit în viețile altora. Când te muți departe de casă, pe de o parte te bucuri că te-ai adaptat la țara nouă, pe de altă parte, conștientizezi cu amărăciune că pare că ești înlocuit ușor. Că viața merge mai departe și fără tine. Că nu se oprește nimic dacă tu nu ești acolo.

Sigur, e o fantezie copilărească să vrei să fii de neînlocuit, dar eu cred că undeva în sufletele noastre, mulți ne dorim asta.

Adevărul este că mereu și mereu suntem în inimile oamenilor, care vor să ne poarte acolo, în inimă. Asta știu și o simt. Dar viața își urmează cursul firesc oricum, cu noi sau fără noi. Și pastila asta e greu de înghițit, atunci când ești emigrant.

Ce am învățat despre cultura americană „din interior”?

Încă am un sentiment foarte puternic că SUA este o țară care este greu de cuprins și de înțeles. Este foarte diversă, lumea de aici, din zona în care stau eu, este foarte pestriță – un amalgam de diverse naționalități care au învățat să trăiască împreună.

Fiecare stat are legile lui, fiecare stat are regulile lui nescrise.

Zâmbesc acum când văd câte-o părere despre America scrisă la modul super general și super superficial. Nu o fac cu superioritate, pentru că acum 2 luni și eu știam foarte-foarte puține despre cum funcționează lucrurile aici. Dar zâmbesc pentru că…cu cât intru în lumea și cultura de aici, cu atât înțeleg că o să mai dureze ceva până când o să am o părere pertinentă despre America, la modul general.

Sunt multe lucruri care îmi plac și multe care nu. Dar sunt lucruri specifice și concrete – o părere despre America la modul general nu voi emite prea curând, pentru că e foarte diversă și pestriță.

Majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut aici, în suburbia Portland, sunt cu background de emigrant. Nu sunt veniți ca mine de 2-3 luni, ci de mici copii sau din fragedă tinerețe și în mulți oameni mă regăsesc.

Întreb mai pe toată lumea cum s-a obișnuit aici, cum s-a adaptat. Multă lume și-a găsit rostul aici, cu toate lipsurile care există. Pentru că da, SUA este țara tuturor posibilităților, dar e și țara extremelor.

Acum câteva săptămâni am fost pentru o perioadă de 2 săptămâni în San Francisco. Toate pozele sunt de acolo! Am cunoscut o mică parte din ceea ce înseamnă California.

Din ce înțeleg, Oregon, statul în care stau eu, și California sunt cele mai progresiste state din America.

Mentalitatea din cele două state este destul de asemănătoare cu ceea ce regăsim în Europa:

• multă atenție la protejarea naturii și la reciclare – și nu doar că există diverse sisteme care să mențină ordinea pe acest plan (cum ar fi amenzi mari dacă arunci gunoi pe marginea șoselei), ci și oamenii sunt foarte implicați. Oamenii sunt conștiincioși și strâng după ei (majoritatea), oamenii aleargă pe plajă și culeg gunoi și după alții, oamenii se organizează și fac campanii de colectare a gunoiului din locurile publice sau din natură.
• mult accent pe comunități mici și închegate (cel puțin, asta a fost vibe-ul pe care l-am văzut în San Francisco, la mine în zonă încă nu mi-e clar cum e).
• mulți oameni care fac mișcare și sunt pasionați de sport.
• mult accent pe recircularea bunurilor – dacă vrei și ai timp, îți poți mobila o casă cu foarte puțini bani sau chiar gratuit. Lucrurile care nu mai sunt folosite le poți da gratuit pe un grup de facebook local. Pe lângă asta, pe facebook marketplace găsești multe oferte de mobilă aproape nouă.
• în magazine găsești multă mâncare sănătoasă – e mai scumpă, clar, dar este total făcubil să duci un stil de viață sănătos, dacă faci parte din „middle class”.

Îmi dau seama cât scriu că multe dintre miturile despre America nu sunt în totalitate adevărate. Nu sunt nici minciună – sunt doar frânturi rupte din anumite contexte. Există desigur și mulți oameni care au un stil de viață nesănătos, există și mulți oameni homeless (asta înțeleg că e o problemă în multe orașe din State), nu e nicio exagerare aici. Dar nu e doar asta. Ar fi păcat dacă am vedea America doar prin această lentilă.

Din punctul meu de vedere, este o lume în care se văd mai bine extremele. La noi, în majoritatea țărilor europene, oamenii sunt mai uniformizați, mai pe la mijloc toți. Aici vezi mai bine toate extremele.

Pe lângă asta, se simte o mai mare nevoie de exprimare a individualității. Societatea de aici te încurajează să fii diferit, să-ți asumi diferențele, nu să le ascunzi, nici să le uniformizezi. Ceea ce vine cu plusuri și cu minusuri. Uneori extremele pot fi șocante, dar în opinia mea, în felul acesta integrăm cu adevărat ideea că „suntem diferiți, din fericire” și asta e ceea ce ne aduce împreună, nu ceea ce ne desparte.

Cum este această perioadă din punct de vedere emoțional

Este o perioadă greu de descris în cuvinte.

În primul rând, pentru că trăim de la o zi la alta multe schimbări. Abia acum, de vreo săptămână de când ne-am întors acasă din California, suntem mai stabili. Avem mai multă rutină și consecvență. Am comandat încă niște mobilă, am mai desfăcut niște pachete și am mai pus niște lucruri la locul lor.

În al doilea rând, pentru că am acea senzație că trăim între două lumi – ce se întâmplă la noi acasă aici (cu acomodarea cu tot) și ce se întâmplă acasă în Moldova și România. Este o chestie cu care te obișnuiești în timp – sunt de-atâția ani venetic în România, dar care acum îmi consumă multă energie.

Mare parte din diminețile noastre sunt încă despre apeluri cu cei de-acasă, de peste ocean. Încă mare parte din focusul meu de interes este îndreptat acolo – încă vreau să știu ce se întâmplă în politică, încă simt nevoia să fiu conectată.

Încă sunt conectată prea puțin cu ce se întâmplă la nivel mare pe-aici. Încă nu-mi vine să cred că ne-am mutat pentru o perioadă lungă. Încă am senzația uneori că suntem în vacanță.

Emoțiile oscilează de la o zi la alta – simt că ne adaptăm tot mai bine, începem să ne facem prieteni.

În același timp, dorul de oamenii de acasă încă e mare. În perioadele grele, e mare și sentimentul de singurătate. Acum suntem pe cont propriu, așa simt. Nu e ca și cum până acum cineva ne-a plătit vreo factură, ci așa, e un vibe interior de „ai ales să te muți, descurcă-te”.

Și asta vine și cu creștere, dar și cu greutate.

Ce planuri am pentru mai departe

Mai avem câteva săptămâni din vacanța de vară. Atât de puțin! Copiii încep școala aici în ultima săptămână din august. Până atunci, sper să terminăm cu aranjatul lucrurilor prin casă. Măcar atât. Sper să planificăm câteva ieșiri cu cortul (aici campingul este tare la modă și zonele de campare sunt foarte bine amenajate), sper să ne bucurăm cât putem de natură.

Vacanța mare am petrecut-o în San Francisco. Am explorat orașul cu toate muzeele și ne-am încărcat și cu natura. Alte călătorii lungi nu vom avea vara asta.

Următoarele luni vor fi decisive și în legătură cu partea mea profesională. În continuare, coachingul va rămâne parte importantă din munca mea, doar că nu știu încă sub ce formă.

Dacă e ceva ce am înțeles în ultimele luni este să iau lucrurile pe rând – să nu mă mai las prinsă în scenarii multe și să FAC MAI MULT din ce mă inspiră.

Toată mutarea aici a venit cu lecția detașării și sper să o port cât mai mult cu mine.