Recent Marius Manole spunea intr-o discutie la Adevarul Live, ne indemna de fapt, sa nu ne ridicam in picioare la finalul fiecarui spectacol la care mergem, sau mai bine zis sa ne ridicam in picioare doar daca piesa de teatru ne-a placut foarte mult, pentru ca de multe ori, zice el, lumea se ridica si aplauda in picioare verificandu-si in acelasi timp mesajele de pe telefon si nu e ok acest lucru. Ma gandesc ca poate si pentru ei (actori/regizori)  e importanta reactia pe care o primesc pe loc din sala si daca lumea se ridica de fiecare data, la orice piesa, acest semn nu mai e relevant.

Nu stiu altii cum sunt :), dar mie partea asta cu aplaudatul in picioare imi place foarte-foarte mult si de fiecare data cand m-am ridicat, am facut-o pentru ca asa am simtit, pentru ca efectiv nu am putut sa stau jos, pentru ca vreau sa ii vad cat mai bine la fata si pentru ca vreau si ei sa ma vada. Vreau sa le transmit actorilor multumiri prin zambetul meu larg, prin ochii napaditi de lacrimi si palmele rosii de la atata aplaudat. Nu stiu pentru cati dintre actori conteaza aceste multumiri tacute, insa pentru mine conteaza sa le transmit.  Ma emotioneaza foarte mult si momentul cand toata sala devine un ceva integru care vibreaza si e in extaz in urma celor vazute si simtite. Imi place sa ma ridic in picioare si pentru a-i vedea/simti pe actori cat mai aproape, sa ii vad dupa ce si-au lasat mastile jos, sa pot sa le descopar fata „lumeasca”, sa ii vad cum zambesc dupa ce au jucat un rol de om chinuit, inrait sau hain. Insa nu de fiecare data zambesc actorii, nu de fiecare data ies din rol la finalul piesei. Poate pentru ca sunt prea obositi, poate pentru ca e a zecea oara cand joaca acel rol, poate pentru ca la finalul piesei se intorc si ei la problemele lumesti pe care le are fiecare dintre noi si isi aduc aminte de copiii bolnavi lasati acasa sau chiar de facturile neplatite. Spre marea mea placere, tinerii actori de obicei „afiseaza” de cele mai multe ori zambete largi si sincere, zambete care exprima recunostinta chiar.  Unii dintre marii actori de multe ori nu prea mai comunica cu publicul, parca nu prea mai savureaza fiecare floare si fiecare bataie din palme. Si acum imi amintesc de Maia Morgenstern care m-a dezamagit intr-un fel cand, dupa un rol frumos in „Livada de visini” dupa Cehov, a aparut la final cu o fata impenetrabila care nu spunea nimic, dar absolut nimic.

Ziceam mai devreme ca vreau si ei, actorii, sa ma vada. Vreau sa ma vada pentru ca sper din tot sufletul ca inariparea pe care o simt eu sa ajunga la ei, sa stiu ca multumescul meu virtual aduce ceva pozitiv in tot schimbul de energie care are loc atunci, la finalul spectacolului si ca vor continua sa dea totul din ei, ca si cum ar fi pentru prima oara. De aceea ma fascineaza si imi plac mult mai mult spectacolele de teatru decat filmele – pentru ca actorii au o perioada scurta de timp de o ora, doua in care pot da totul sau nimic. Nu exista dubluri, nu sunt afisate doar cadrele de maxima calitate si sterse cele fara valoare.  Exista doar actorul si tot ce poate sa dea el in momentul respectiv. Si e fascinant sa vezi cata sclipire si vibratie poate transmite cineva intr-un moment dat.

Am fost mereu curioasa ce vad actorii cand se uita in sala in timpul piesei, daca „vad” in general ceva sau sunt cu totul absorbiti de rol, daca au nevoie de confirmari si feedback din sala, daca sunt atenti la ce se intampla in sala.. Marius Manole atinge un pic acest subiect in discutia asta, si pentru acest motiv si nu numai recomand sa urmariti intreaga discutie aici.