Am început să mă uit la serialul „Afterlife” de vreo două săptămâni și mi-am dat seama de ce îmi place atât de tare. Serialul ăsta e unul dintre puținele în care se vede foarte clar și partea de plâns și partea de râs și se vede și că acestea pot să coexiste.
Mi se pare că există în interiorul nostru o lume foarte vastă, cu foarte multe nuanțe și cu multe lucruri care, de fapt, nu au o logică neapărat, dar care au un sens dacă le pui cap la cap.
E o lume întreagă acolo în noi – cu emoții și gânduri plăcute, dar și cu multe frici, insecurități, rușini. Iar când ieșim și ne arătăm în viața reală, totul e mult prea simplificat față de ce e înăuntru.
Nu doar că noi simplificăm, ci chiar și toată societatea este cu focusul pe a păstra lucrurile raționale și în cutiuțe.
În serialul Afterlife e un setup british, cu un umor mai dark și cred că nu avea cum să fie altfel. Personajul principal și-a pierdut soția, care a murit de cancer. Și e despre cum încearcă el să revină la viață după pierderea ei. Nu e un spoiler, cu asta începe primul episod. În momentele alea atât de grele, umorul nu are cum să fie altfel decât dark și Doamne, ce îmi mai place!
Zilele trecute am avut o conversație cu o prietenă dragă și, efectiv, am ajuns fix în starea din serialul ăsta. Am râs și am jelit în același timp, în continuu. Deși fiecare dintre noi trecem prin provocări care se simt extrem de grele, atâta am mai râs la final, încât mi-am dat seama că conversația aia noastră ar fi fost demnă de un film. Cred că ar fi ieșit chiar un film mai bun decât Afterlife. :))
Ne-am plâns, am râs, dar râs din ăla de te pui pe jos, a fost insane!
Cumva, așa se simte lumea în interiorul meu. Toate lucrurile pe care le simt și evenimentele pe care le trăiesc se împletesc și cu bine, și cu rău. Parcă toată viața e presărată și cu lucruri mișto, și cu lucruri pe care nu mai știi cum să le duci. Și mi-am dat seama că fix așa vreau să fie toate relațiile mele: inclusiv în coaching, în business, mi-ar plăcea să văd lumea asta duală în tot ce trăiesc.
Am senzația că uneori ne scufundăm doar în durere, iar alteori doar într-o zonă mult prea superficială. Dar ele, de fapt, se îmbină. E atât de uman să le simți pe amândouă, să îți dai voie să râzi și să plângi în aceeași conversație. Să-ți fie și rușine, apoi să conștientizezi rușinea, să o spui și să vezi că, de fapt, și celuilalt îi e rușine sau că trece și el prin aceleași lucruri.
În realitatea de zi cu zi, ce spunem la suprafață e una, iar ce apare în mintea noastră în fiecare secundă e cu totul altceva.
Mi-ar plăcea chiar să trăiesc într-o lume în care fiecare dintre noi conștientizează toate gândurile care rulează în cap și le spune cu voce tare (nu ca reproș cuiva, ci ca o onestitate profundă).
Ar fi poate o lume twisted, nebună un pic, dar foarte tare! Am vedea cât de fucked up suntem cu toții și cât de minunați suntem cu toții, în același timp. Și poate nu ne-am mai simți atât de singuri.
Onestitatea asta radicală pe care am experimentat-o în conversația asta e ceea ce vreau să aduc și în discuțiile mele cu clientele și în discuțiile publice. Într-o astfel de lume, mă simt bine.
0 Comentarii