Acum o lună ne-am luat casa în spinare (bine, nu la propriu) și ne-am mutat în America, în zona Portland.

Am anunțat asta pe facebook cu surle și trâmbițe, dar nu am făcut-o aici, pe blog. Că na, e un spațiu care parcă ține de domeniul trecutului și în care îmi este greu să revin, dar totuși încerc să o fac.

S-au întâmplat multe de atunci. De când ne-am mutat (dar și de când nu am mai scris pe blog).

Povesteam ieri la telefon cu o verișoară de-ale mele stabilită și ea în State și m-am surprins spunându-i diverse mici detalii despre școala copiilor, despre cum ne-am acomodat în primele zile și care acum, la distanță de doar o lună, mi se par irelevante.

Nu spun că toate fricile prin care am trecut (și încă mai trec), toate neclaritățile, toate nesiguranțele nu au fost importante atunci, la momentul lor.

Au fost.

Dar se întâmplă atâtea lucruri noi în viața noastră, că în fiecare zi trec de la o extremă la alta, de la „Mamă, ce decizie am de luat!!! Ce naiba fac?” la „Știu că m-am agitat enorm la începutul săptâmânii, dar nu mai știu pe ce subiect!”.

Concluzia acestei luni acum, după ce a trecut, este următoarea:

Am trăit intens! Poate mai intens decât aș fi vrut. Și este greu, dar și frumos!

Primele impresii când am ajuns în SUA

Lucrurile sunt foarte diferite aici – oamenii gândesc diferit, limitele spațiului personal sunt mai mari (oamenii sunt obișnuiți să trăiască în spații largi și chiar am găsit undeva o recomandare pentru europeni, ceva în genul „Păstrează o distanță mai mare față de persoanele din jurul tău, oamenii aici nu sunt obișnuiți să se înghesuie”), distanțele sunt mult mai mari decât putem să ne facem noi impresia după Google Maps.

Când am călcat prima oară aici, în State, într-o scurtă călătorie de cunoaștere a locului, am avut pur și simplu un șoc. Eu sunt obișnuită să cartografiez/mapez mental locurile pe unde merg. Mi-am dat seama mai târziu ca asta face parte din felul meu de a mă asigura că sunt în siguranță.

Când am ajuns aici pentru prima dată, corpul meu a intrat în freeze – încercam inutil să-mi fac o hartă mentală a locurilor noi pe care le exploram și NU reușeam. Distanțele și orașele sunt atât de mari și diferite, încât sistemul meu interior de navigare dădea eroare după eroare, eroare după eroare. Nu-mi venea să cred!

Abia după ce am reușit să ies din freeze, am putut să văd ce se întâmplă. Norocul meu a fost că am fost într-o scurtă călătorie de explorare fără copii înainte să ne mutăm definitiv și așa am avut spațiu să stau mai mult cu toate emoțiile mele.

Despre oameni

Oamenii sunt deschiși și simpatici, la prima vedere cel puțin. Vorbesc mai mult între ei, chiar dacă nu se cunosc. Îi simt mai open-minded (cel puțin, aici în zona în care stăm noi), mai puțin rasiști și mai deschiși către diversitate.

Șoferii sunt mult mai atenți, asta și pentru că șoselele/străzile mari nu sunt foarte pregătite pentru pietoni, așa că oamenii au decis (probabil) să aibă grijă unii de alții.

Natura și frumusețile ei

Natura este extrem de frumoasă oriunde am fost. Știam asta încă de dinainte să ne mutăm, dar încă nu-mi vine să cred cât de frumoase sunt traseele de munte cu cascade înalte (la 40-50 de minute cu mașina, de noi), cât de luxuriantă este natura. Aici plouă mult. Verile sunt mai puțin călduroase decât în România și iernile mai blânde, dar plouă mult, deci și pădurile și zonele verzi sunt incredibil de bogate. Din păcate, am înțeles că spre toamnă pot apărea și incendii în natură, sper din tot sufletul să fie gestionabile.

Oceanul este cam la 1 h si 15 minute de noi, iar la munte ajungem în mai puțin de o oră. Ceea ce încă mi se pare incredibil!

Ce nu-mi place

Ce nu-mi place este că simt cum lumea este destul de „în gardă”, ca și cum mereu pregătită pentru ceva rău. Nu-mi dau seama dacă simt asta pentru că sunt eu în gardă, asta o să văd în timp. Nu o simt la toată lumea – pe unii oameni îi percep foarte relaxați. Dar, cu toate condițiile bune de viață din zona asta, oamenii par mai încordați decât în Europa. Cred că știu și de ce, dar prefer să mai cunosc viața de aici o perioadă, înainte de a sări la concluzii pe acest subiect.

O altă concluzie la care am ajuns destul de repede este că SUA sunt foarte diverse. Fiecare stat are regulile lui scrise și nescrise, oamenii am înțeles că sunt diferiți de la o zonă la alta. Deci tot ce spun eu se aplică zonei în care stăm noi – suburbia Portlandului.

Prima oară când am venit să cunoaștem zona, toate aceste diferențe legate de distanțe și de felul cum funcționează localitățile (aproape peste tot ai nevoie de mașină – în afară de școală, parcuri și câteva magazine) m-au făcut să nu mai vreau să mă mut aici.

Sistemul meu nervos a fost pur și simplu copleșit de noutate. Nu neapărat pentru că toate lucrurile erau nașpa, ci doar pentru că erau NOI, altfel gândite. Partea bună este că am avut timp să procesez aceste emoții și trăiri și așa am putut să mergem mai departe.

Cum ne adaptăm la viața de aici?

Zona în care am ales să stăm are un vibe destul de european, așa cum am mai văzut prin Olanda sau Germania.

E o zonă super liniștită, cu foarte multă verdeață, cu case frumoase, cu grădini și fațade îngrijite. Cu bike trails, cu multă diversitate culturală (Nike și Intel au headquarters aici, ceea ce face ca suburbia să fie populată de toate națiile lumii).

De aceea adaptarea noastră cred că e mai ușoară decât ar putea să fie în alte părți.

Cum e cu mâncarea aici?

Am avut mari griji legate de mâncare. Am luat de undeva ideea că americanii mănâncă doar prostii (ceea ce este parțial adevărat) și m-am temut că nici în magazine nu vom găsi ingrediente bune pentru a găti sănătos. Însă nu a fost cazul. În magazine și mai ales în farm markets am găsit toate ingredientele cu care am fost obișnuiți acasă. Am găsit inclusiv smântână cremoasă în unul dintre magazine, ceea ce în Europa, în afara României, nu prea am găsit.

Mâncarea bună și organică este într-adevăr mai scumpă – coșul de cumpărături săptămânal este aproape de 2X mai scump, dar toată viața aici este mai scumpă și respectiv salariile mai mari.

În primă fază, am fost șocată de prețurile mari la aproape orice (cred că doar benzina este mai ieftină) și am simțit cum am pus rezistență la anumite cumpărături doar pentru că am avut nevoie să mă acomodez cu prețurile noi. Acum, încet – încet, mă obișnuiesc. Oricum, vom putea trage concluzii mai ok despre asta după ce ne mutăm la casa noastră – acum încă stăm într-o casă temporară și cumpărăturile sunt limitate.

Luna asta am mâncat și la restaurant de câteva ori – un fel de pui prăjit american, bucătărie vietnameză, mexicană, indiană. Bucătăriile internaționale și acel pui prajit au fost destul de bune, în schimb, pizza americană nu ne-a plăcut deloc.

Despre școală și digitalizare

Ce m-a surprins într-un fel foarte plăcut – interacțiunea cu școala și cu tot sistemul școlar. Înscrierea am făcut-o online, printr-un portal foarte bine organizat. La câteva zile după ce am depus actele copiilor și ne-am manifestat dorința de a-i înscrie la școală, a venit răspunsul afirmativ de înscriere. Sistemele online, cele cu care am interacționat până acum (școli, cursuri de limbă, tabere copii), sunt la un alt nivel.

La școală copiilor le place mult. Le lipsesc mult colegii și prietenii de-acasă, dar școala în sine e un mediu foarte prietenos.

Clasele sunt foarte bine organizate, cu locuri speciale de citit, de făcut sarcini, cu spații speciale pentru lucrurile copiilor. Cu zone-tampon de recreare și mici biblioteci între clase. Cu pereți plini de proiecte, atât în clase, cât și pe holuri.

Părinții se pot implica în foarte multe activități organizate de școală, iar locurile de voluntariat se dau imediat (deși sunt multe). Încă nu-mi dau seama dacă majoritatea părinților lucrează de-acasă și au program flexibil sau dacă în majoritatea familiilor câte un părinte stă acasă cu copiii. Altfel nu-mi explic disponibilitatea lor enormă.

Școala începe la 8:05 am și se termină la 2:50 pm și majoritatea copiilor pleacă acasă după școală, nu la after. Acum stăm și foarte aproape de școală, ceea ce e super relaxant și un pic ciudat (după ore întregi de stat în mașină în București).

Cel mai greu a fost cu…

Din punct de vedere a adaptării, cel mai greu mi-a fost cu partea emoțională. M-a lovit un dor nebun de casă încă din primele zile. A fost de fapt o conștientizare profundă că această schimbare majoră chiar se întâmplă. M-au lovit toate fricile și anxtietățiele. M-au lovit toate scenariile negre. S-au trezit toți criticii din mine (unii uitați de ceva timp). S-au trezit, de fapt, toate copilele mele interioare – una mai speriată decât alta.

A fost copleșitor din punct de vedere emoțional. Și încă e. Încă nu-mi vine să cred că am ajuns aici, atât de departe de casă și de familiar.

Dar uite că sunt aici, scriind acest articol, minunându-mă de toate stările prin care am trecut și creând o nouă normalitate.

Nu știu de ce nu m-am așteptat că emoțional îmi va fi atât de greu. Și uite că e. Uite că a fost.

• 

• 

Ce îmi lipsește cel mai mult până acum?

Cel mai mult și mai mult îmi lipsesc oamenii. Oamenii mei. Familia, fratele, prietenii, rudele. Cum zicea într-o zi băiatul meu:

„Locul ăsta ar fi perfect dacă am putea să-i luăm pe prietenii noștri lângă noi, să fie vecini cu noi.”

Îmi este foarte dor să vină prietenii la noi. Să mă văd cu una dintre prietenele mele bune la o plimbare în natură sau, cu o altă prietenă bună, la o cafea. Am ținut și ținem legătura constant cu oamenii de acasă (atât cât am putut), dar distanța asta și ideea că abia peste un an și ceva vom veni acasă mă cam doboară.

Cum spuneam și într-o postare aici, pe Instagram, gândul că putem să mergem oricând acasă a fost foarte reconfortant în cei peste 18 ani în care am stat în România. Nici nu am realizat până acum cât de comod era să fim totuși aproape și într-o cultură destul de familiară.

Am început să ne facem prieteni noi – cu o amică nouă m-am văzut la o săptămână după ce ne-am mutat aici, ceea ce a fost CRAZY pentru obișnuințele mele de socializare. Cu o altă familie am început să ieșim în oraș. Dar încă suntem destul de singuri pe aici. Noroc că ne avem unii pe alții.

Ce am învățat despre mine în această lună?

Nu o să spun lucruri noi aici – așa cred cel puțin.

Însă unul dintre lucrurile pe care le-am învățat (din nou) este că tot ceea ce trăim se creează mai întâi în mintea noastră. Și în sens bun, inspirațional, dar și în sens rău.

Mutarea mi-a trezit multe mecanisme de apărare vechi, multe povești vechi și când au început să deruleze toate odată, pur și simplu m-am blocat. În primele două săptămâni am făcut tot ce trebuia să fac, am făcut meal plan, am gătit, am înscris și dus copii la școală, i-am susținut etc, dar nu am putut să simt foarte multe lucruri. Tot ce simțeam era anxietate de fond, anxietate continuă.

Astfel s-a manifestat blocajul meu.

Abia când am înțeles ce se întâmplă și am început să am grijă de mine ca să revin în simțiri (cu adevărat), abia atunci a început să se facă lumină.

Un alt lucru pe care-l învăț constant este să iau decizii bune și rapide. Aici, casele foarte bune se dau foarte repede și uneori e nevoie să acționăm instant și fără să avem prea multe informații, iar acest proces – încă nu am găsit casa „aia”, a noastră – m-a călit enorm. E un proces greu emoțional, dar simt cum cresc de la o decizie la alta și mă antrenez pentru viață.

Am învățat să-mi găsesc locul și siguranța, chiar și când totul pare imprevizbil.

Am învățat că sunt plină de resurse și că acestea-mi sunt de ajutor atunci când am grijă de mine. Când îmi dau timp să dorm, să mă plimb, să citesc (și altceva decât știri despre proaspetele alegeri).

Ce aș schimba dacă aș putea retrăi prima lună?

Aș fi mai blândă cu mine și mi-aș spune în continuu că e normal prin ce trec. E normal să-mi fie greu. E normal să-mi fie dor. E normal să simt că nu mai pot. E normal să vreau acasă, la tot ceea ce îmi este cunoscut.

E normal să mă blochez și să mă crizez. E normal să am sentimente contradictorii în același timp. E normal să nu simt uneori. E normal să mă lupt. E normal să renunț.

Lecția metafizică a acestei luni a fost:

Nu mai lupta cu schimbarea, doar accept-o.

Abia acum încep să o accept și să respir.