U-la-la, n-am mai scris demult pe aici, deşi demult îmi doresc să o fac. Dacă în postarea trecută scriam cât e de fain să stai acasă şi să fii stăpân pe timpul tău, acum pot să zic că nu sunt chiar aşa de stăpână pe mine, că dacă aş fi fost, aş fi făcut ce vreau şi aş fi scris. 🙂 Complicat, ştiu .

De fapt am intrat aici ca să-mi fac un obicei din a-mi nota clipele de nerepetat cu Tudor, un fel de borcan al fericirii vreau să fac, pe care să-l umplu cu chestiile haioase şi fericite care ni se întâmplă zi de zi. Un borcan la care să pot să revin atunci când Tudor va fi (mai) mare, atunci când nu mă simt prea bine sau când, pur şi simplu, am chef să rad.

Povestea #1 :

Mă bag în pat să-mi adorm odorul de 10 luni. Trece o ora – încă nu doarme, chiuie, se da jos din pat, se urca-n pat şi tot aşa de şapte ori. Mă apuc să-i cant, se opreşte din foiala şi se uită cu drag la mine. Îi place când îi cant. Stă un pic şi vine să mă ‘pupe’, adică deschide laarg gura şi îmi suge obrazul, mă gâdilă şi izbucnesc în hohote de ras. Rade şi el. Eu rad şi mai tare. El mă întrece. Încerc să-mi revin din atâta hohotit, el tot mă pupă…când colo’ – simt o adiere caldă de usturoi de la el din gură şi izbucnesc iar în hohote de ras.  Amestecul de bebeluseala şi respiraţie usturoiată m-a dat gata, m-a topit de tot de ras.