De câteva zile tot caut semne ale naşterii, ceva ce să-mi spună că în câteva zile voi naşte. Şi totuşi, interesant e că nici acum nu am ajuns la gândul „De s-ar întâmpla mai repede o dată…”. Multe gravide povestesc că în ultimele zile sau chiar luni ajung să-şi dorească foarte tare să se întâmple minunea. Eu încă sunt undeva la mijloc – încă nu am ajuns să-mi doresc cu disperare, îmi place să întind plăcerea sarcinii, pe de altă parte îmi doresc de câteva zile să mi se întâmple ceva frumos. Pentru unii, o fi acelaşi lucru, pentru mine însă nu e… Nu ştiu cum să explic. Poate de aceea că mă cuprind tot felul de frici acum pe ultima sută de metri, poate pentru că mă tem să visez la ceva foarte, foarte frumos. Sper că naşterea micuţului să mă împlinească pe toate planurile, să dea un contur mai clar viitorului care mă aşteaptă, să-mi dau seama ce-mi place să fac şi unde vreau să o apuc mai departe, să mă facă un om mai bun.

Oare nu-mi doresc prea multe?

Am citit poveştile multor femei care după ce au devenit mame s-au redescoperit, şi-au dat seama cine sunt cu adevărat. Asta îmi doresc şi eu. Repet, oare nu cer prea multe?  🙂

Vreau să devin o persoană împăcată cu sine, mulţumită de ceea ce are, vreau să-mi găsesc pacea interioară şi să preţuiesc mai mult tot ce am. Nu zic, de multe ori mulţumesc soartei/ zeilor pentru tot ce sunt acum, dar nu o fac întotdeauna. Nu întotdeauna ştiu să-mi caut echilibrul în mine şi nu în ce ceea ce se întâmplă în afara mea.

Apropo de semne prevestitoare, cărţile spun că anxietatea asta şi gândurile măreţe tot pot fi un semn al naşterii. Deci , cine ştie, poate în următoarele zile vin cu alte noutăţi. 🙂

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5KcRl1p2waM]