Pășesc prin iarba deasă și lungă. Firicele mă gâdilă pe la încheieturile picioarelor. Îl gâdilă și pe Tudor, care e în stânga mea și se plânge că nu îi place. Lia, în dreapta mea, ne urmează în tăcere. Pășesc și mă tem. Căpușele trăiesc în iarbă înaltă, așa am citit pe undeva și mă tem să nu să se agațe de noi. Apoi îmi vine un gând:
Ce ar fi să trăim o zi fără nicio frică?
Ce ar fi să trăim o zi fără să ne fie frică că se îmbolnăvește copilul sau doi deodată. O zi în care să nu ne fie frică de coborâri și urcușuri, reale și imaginare. O zi fără să ne fie frică că suferă prea mult din cauza fratelui sau a surorei, că fuge prea repede sau prea încet, că nu prea mănâncă, că mănâncă prea mult și ia prea mult în greutate, că își pătează hainele cele noi, că se uită la prea multe desene, că vorbește prea târziu, că suferă din cauza copiilor de la grădi, că nu suntem părinții perfecți, că nu îi acordăm destulă atenție, că îi acordăm prea multă atenție și îl răsfățăm, că doarme prea puțin sau prea mult, că nu învață bine la școală, că nu e în rând cu ceilalți copii, că se udă și răcește, că n-o să învețe niciodată să facă la oală, că n-o să învețe bunele maniere, că n-o să fie destul de citit și de învățat, ca n-o să știe destulă matematică, că mănâncă prea mult zahăr sau ciocolată, că n-o să spună niciodată mulțumesc, că nu l-am învățat despre emoții, că nu prea l-am pregătit pentru grădiniță…
Ce ar fi să trăim o zi fără să ne fie frică de viitor, de lucruri imaginate, care au sens, de acord, dar care ne rup din bucuria zilelor? Și când mă gândesc că m-am limitat doar la frici de părinți și, pe lângă astea, avem o mie de alte frici…Ce ar fi să trăim o zi fără nicio frică?
Ar fi cea mai bucuroasă zi!
Ce ar fi să merg acum prin iarbă și să mă bucur cu tot sufletul de ea?
Ar fi perfect ?✨
Nici macar virtual nu mi-am dat voie sa visez pana la capat. Pentru ca la sfarsitul textului imi venea sa bag partea aia in care imi explicam ca frica e sanatoasa, blabla. 🙂 E sanatoasa, intr-o anumita masura, dar ne fura din frumusetea prezentului. Multumesc, Ingrid!
Eu am ajuns la concluzia ca e ok sa traim cu frica, important e sa continuam sa traim – sa mergem prin iarba, sa lasam copilul sa mearga prin ea, sa facem toate lucrurile – incercand sa le privim mai relaxati, totusi.
Am vorbit cu multe persoane din jur si – spre suprinderea mea – chiar si cele care-mi pareau mai curajoase, mai fara frici, au o multime. Doar ca au si capacitatea sa-si spuna „e ok, o sa fac chestia asta – cu tot cu frica ce e, pana la urma, normala”.
Da, da! Curajul nu e sa nu ai frica, ci sa actionezi in ciuda fricii! Stiu, dar cred ca trebuie sa ne oprim din cand in cand sa ne alegem fricile. Pentru ca unele chiar nu au nici un sens…
ce frumos ai zis!
In cazul grijilor pentru copii motivul pentru care ne simtit stresati e pentru ca copii sunt de prea relaxati, si natura a externalizat grija catre noi.