– Mamiiiii, vrei să ne jucăm de-a bebelușul?!?! strigă Tudor de la etaj.
– Biiine, las totul baltă și îi răspund, strigând și eu, din bucătărie. E a nuștiu a câta oară când mă întreabă și nu vreau să îl mai refuz…
Cum numai aude asta, e jos lângă mine. Se pune în patru labe, et voilà – am încă un bebeluș. Și începe spectacolul:
– Uaaa, ce bebeluș simpatic are mama! Ia să vin să îl pup un pic.
Bebelușul face „ghe-ghe” (o imită pe Lia) și pornește pe scări în patru labe. Eu continui să mă minunez, așa cum fac cu bebelușul adevărat de la noi din casă:
– Uaaaa, uite-l pe bebelușul nostru, a învățat să urce scările!
El, bucuros, dă din cap, „ghe-ghe” și ajungem în dormitor. Mă așez pe saltea, se cuibărește în brațele mele, se preface că îl alăptez, se preface că vine lupul și eu trebuie să îl protejez. Și cât îmi mai place să îl protejez! Abia mai încape în brațele mele mici, dar se lipește perfect de mine…Iar lupul vine de nenumărate ori, până trecem la alt joc. Însă, tema rămâne aceeași.
Acum mă prefac că îl scap de pe mine.
– Aaa, ce am făcut? Era să scap din mâini bebelușul ăsta prețios. Oare ce-i cu mine? Aoleu, aoleu!
Mă prefac că îl scap, ca în secunda următoare să îl strâng repede la piept:
– Nu, n-o să îl scap, o să am mare grijă de bebelușul meu prețios. Bebelușule, ești foarte important pentru mine…
Moare de râs când mă prefac că-s slabă, că nu știu ce fac, dar cred că îi place la fel de tare să audă cât de mult îl iubesc. O vreme, ne-am jucat în fiecare zi jocul de-a scăpatul pe jos…
Când se plictisește și de asta, trece la alt joc. Îmi arată cu degetul lucruri, iar eu trebuie să le numesc:
Și tot așa, până enumerăm tot ce vede în cameră.
Imi vorbește bebelușește, iar eu trebuie să înțeleg ce vrea, fuge în patru labe, iar eu îl prind, îl învelesc ca pe un bebeluș, îi vorbesc ca unui bebeluș. Cu Lia vorbesc mai mieros (așa am observat) – încerc să repar în joc diferența.
Are 3 ani și jumătate și ăsta e jocul lui preferat.
Și când mă gândesc că acum câteva luni cel mai mult îi plăcea să se joace de-a copilul, jocul în care el era tata și eu copilul. Ce să vezi, jocul se numește aproximativ la fel, dar nevoile lui sunt total diferite…
PS: Ai voștri cum se mai joacă?
Al nostru are 3 ani si 2 luni. Imi da o jucarie, ia si el una si imi zice: eu iau asta, tu iei asta si spune „buna”. Apoi dialogam cu utilajele, masini, mai aducem prieteni, mergem la constructie etc.
Un fel de joc de rol si voi. 🙂 Cool!
Ce dragalasi sunt la varsta asta. 🙂
si Oliviei ii place sa se joace de-a bebelusul, dar ea e incantata de buric si cordonul ombilical (a vazut un desen intr-o carte cu corpul uman); vrea sa ii povestesc cum a taiat medicul cordonul ombilical si apoi sa o asigur ca nu a durut-o. Dupa ne ia la rand si ne taie la toti cordonul ombilical :)))
Ce tare! Oare de la ce vine curiozitatea asta cu cordonul? Chiar azi ma gandeam la tine, ca nu ne-am auzit in ultimul timp. Ce mai faci? Cum iti este? 🙂