Avea ochii mici și rotunzi, burtica albă, blănița de pe spate era linsă, de culoarea cerului. In vârf de cap avea o șapcă roșie. Stătea în fund și măsura vreo 40 de cm. Am umblat mult după el prin piața din oraș. Jucăriile de pluș erau scumpe pe-atunci. În piața normală erau chiar prea scumpe pentru buzunarul nostru, plus eu aveam cerințe speciale. L-am găsit la o piață second hand, într-un final. Țin minte că m-am îndrăgostit de el la prima vedere și a fost primul meu ursuleț de pluș. I-am făcut și botez de fericită ce eram. Nu reușesc să îmi amintesc ce nume i-am pus și, sincer, mi-e ciudă, dar îmi amintesc că au fost și două prietene de-ale mele la botezul lui.

Au urmat apoi alte jucării de pluș. Mai mari, mai colorate, mai scumpe, dar niciuna nu era la fel de frumoasă ca ursulețul albastru. Cu el m-am jucat, am dormit, am râs, am plâns, m-am bătut, celelalte erau doar de decor.

Ursulețul albastru n-a fost singura iubire.

Am mai avut o iubire din asta. Îi spuneam Purcica. Și era chiar o…purcică. Roz, tolănită pe burtă, cu bot și copite verzi, destul de reale ca formă. I-am luat-o soțului meu, când încă nu era soțul meu și veneam o dată la câteva săptămâni la el în vizită. Nu a fost vreo aluzie, nicidecum. 🙂 Era doar anului porcului.

Și pe ea am căutat-o mult. Erau magazinele pline deja, banii nu mai erau o problemă, dar nu era simplu să găsești ceva deosebit și amuzant. Și pe ea am iubit-o din prima. A fost parte din noi, am luat-o și în concediu o dată, mulțumită nepoțicăi mele. A fost parte din noi…până au apărut copiii. Acum stă aruncată într-un coș cu alte plușuri.

Dar s-a schimbat ceva…

Zilele astea, în mall, am văzut mulți oameni cu plușuri în brațe. Copii, părinți, bunici. Cei mai mulți duceau în brațe urși pufoși, bej sau ciocolatii, frumoși. Urși cu care te poți îmbrățișa de mari ce sunt. Cam ca aceia la care visam eu înainte să-l am pe ursulețul meu albastru. Ultima imagine pe care am văzut-o era ca din filme – într-o mașină erau o mamă cu 2 fetițe. Mama stătea în față, fetițele în spate, fiecare cu câte un urs mare în brațe, încă nou, cu eticheta legată de ureche. Mama se uita la ele, cum fiecare se bucura de ursul ei.

Dar de fiecare dată când am văzut oameni cu plușuri – inclusiv când am văzut-o pe mama aceea cu fetele ei – m-am întrebat: Oare de ce cumpără lumea plușuri? Copiii chiar se joacă cu ele? Sau doar stau aruncate prin casă, îmbâcsite de praf?

Și atunci mi-am dat seama: Oare ce se întâmplă cu mine? Oare, gata, am crescut?

****

Până înțeleg eu care e treaba cu mine, spune-mi tu o poveste despre jucăria ta preferată din copilărie. M-aș bucura mult să o citesc chiar acum, cu o cană de ceai în mână. 🙂

Photo preview by Alex Blăjan on Unsplash, ursulețul meu albastru semăna cu cel din poza asta, doar că era…albastru, bineînțeles.