Astăzi am primit o întrebare din partea grădiniţei (unde merge Tudor) care m-a cam surprins. Nu stiam ce să fac, să râd sau să plâng. Copiii vor merge la biserică în mod organizat cu grădiniţa unde se vor împărtăşi cu ocazia sfintelor sărbători şi directoarea ne cere acordul pentru această “excursie”. Întrebarea asta m-a luat pe nepregătite, cum spuneam, şi vreau să explic şi de ce.

Cred că acţiunea în sine este discriminatorie. Într-o eră când vrem şi cerem drepturi egale indiferent de rasă, etnie, vârstă, sex, religie, dizabilităţi sau orientare sexuală, să mergi cu grădiniţa la împărtăşanie (grădiniţă care nu este afiliată oficial vreunei confesiuni religioase) la o biserica ortodoxă mi se pare un pas mare înapoi. Sunt sigură că printre colegii lui Tudor există copii botezaţi catolici, copii nebotezaţi sau poate de alte confesiuni şi din punctul de vedere al acestor copiii, mersul la o biserică ortodoxă este discriminatoriu. Practic, părinţii acelor copii care nu sunt ortodocşi trebuie să îşi schimbe planurile, să vadă ce să facă cu copiii cât timp colegii lor merg la biserică. Şi chiar dacă există activităţi organizate special pentru copiii care nu participă (încă nu am înţeles cum va fi în cazul grădiniţei noastre), tot e discriminatoriu. Dacă a fost luată aceasta decizie, toţi copiii, indiferent de confesiune, ar trebui să meargă cu educatoarea la biserica de care aparţin. Ceea ce sigur nu se va întâmpla.

Alt aspect care mă frământă e că împărtăşitul şi spovedania sunt nişte lucruri foarte intime care ţin de fiecare în parte şi care pot fi împărţite (în concepţia mea) cel mult cu familia. Ba chiar ţin minte că se recomandă de către biserică să fim discreţi în această privinţă. Se spune că nu e un lucru de laudă şi cu care nu se defilează în faţa tuturor. Nu sunt o persoană care ţine cont neapărat de recomandările bisericii (pe unele chiar nu le înţeleg), dar spovedania şi “dezvăluirea” în faţa dumnezeului în care crezi e un lucru intim. Punct.

Şi cel mai important lucru, de fapt, e că observ că părinţii deleagă cu foarte mare uşurinţă şi lejeritate toate aspectele importante din viaţa propriului copil. Grădiniţile practic se ocupă de învăţare, de alimentaţie, de formarea copilului ca om, de integrarea copilului în societate/colectivitate. Nu discut acum cât de bine sau rău se fac aceste lucruri, dar sunt nişte aspecte importante de care se ocupă instituţiile de învăţămant. Şi tot nu ne este de ajuns. Vrem program cât mai lung la grădiniţă, vrem ateliere cât mai multe unde să îi trimitem pe copii în timp ce noi ne facem plăcerile, vrem ca de acolo să iasă copii educaţi, să se ocupe de culturalizarea lor. De fapt, aproape că nu prea ne pasă ce face grădinita cu copiii noştri atâta timp cât suntem lăsaţi în pace.
În cazul nostru cu biserica, sunt aproape sigură că vor exista părinţi care vor răsufla uşuraţi “ ah, ce bine că am scăpat de această responsabilitate, pot să o bifez în lista de To Do că făcută”. Ajungem să facem lucrurile automat, să le facem doar pentru că cineva ni le cere sau fără să credem cu adevărat în ele, să le facem de mântuială, doar că să scăpăm de ele. Şi mersul la biserica cu grădinita pentru împărtăşanie mi se pare un lucru făcut de mântuială. Dacă mergeau la mai multe biserici, de diferite confesiuni, unde li s-ar fi povestit despre marea diversitate în care ne bălăcim, ar fi fost alt lucru.

Pe post de concluzie: Educaţia adevărată NU se face la grădiniţă sau la şcoală, nici chiar dacă ar fi vorba de instituţia perfectă. Educaţia în tot sensul ei (inclusiv cea religioasa) se face în primul rând în familie, alături de părinţi, fraţi, bunici şi alţi oameni apropiaţi.