Hămesită, cu burta la gură, ajung la maşină. Abia îmi trag sufletul după doar 15 min de mers pe jos.

– Uf, abia te mai târai, da’ cauţi ateliere de parenting! îmi sună o voce în cap.

Urc în maşină, bag cheile în contact, le învârt. Nimic. Niciun Vrum-Vrum care să mă ducă acasă.

-Eh, cine ştie ce-o fi având, îmi spun, încercând să rămân calmă. Mai învârt o dată. Nimic. Încă o dată. Nimic. Mâna îmi alunecă rapid la schimbătorul de lumini.

– PAC! mă loveşte realitatea în moalele capului.

Mai învârt de 5 ori din cheie, poate mă trezesc din vis şi porneşte maşina. Nimic şi de data asta, cum era de aşteptat. Nu e niciun vis, nici măcar coşmar nu e. E realitatea crudă: Am uitat farurile aprinse şi nu mai am baterie să pornesc maşina.

Iau telefonul în mână, îl sun pe V., soţul meu:

-Am făcut-o iar…, spun cu voce tremurândă. Nu mă lasă orgoliul să spun cât de tare sunt afectată, aşa că închid rapid şi mă pun pe plâns. Plâng în hohote de ciudă:

-Cum naiba mi se întâmplă toate astea numai mie?!

E a treia oară. Da, aţi citit bine – a treia oară în ultimele câteva luni, de când conduc mai intens, găsesc maşina cu bateria complet descărcată, din cauza farurilor care au rămas aprinse. Nu-mi vine să cred!!!

Ca să fie treaba treabă, declanşez şi alarma maşinii. Care nu se mai opreşte. Tot din cauză de baterie moartă. Odată cu ţiuitul alarmei, curg la vale şi lacrimile mele de crocodil, tot mai…abitir. Măcar bine că sunt într-o parcare mai izolată pe unde nu trec prea mulţi oameni. Atât mi-ar fi trebuit acum – să sară lumea să mă întrebe ce am păţit. Ce să le spun? Că sunt o ameţită? Să dau vina pe hormoni?

Alarma lucrează câteva minute în şir, apoi se opreşte. Apoi iar se porneşte. Parcă special îmi lasă ceva timp să îmi revin din plâns ca să o reiau de la început.

Ţiu-Ţiu-Smiorc-Smiorc-Ţiu-Smiorc-Ţiu-Smiorc…:D

În vreo jumătate de oră, mă salvează soţul meu, cu tot cu Tudor după el. Nu-mi ţine morală pentru că este un om prea delicat. Chiar îl admir cum poate să se abţină să nu îmi zică nimic.

Spune lumea că deştepţii învaţă din greşelile altora. Eu învăţ doar din greşelile mele. The hard way. Mereu aşa am învăţat. De atunci, verific cu sfinţenie luminile înainte să ies din maşină. M-am lecuit sau ba, cine ştie? Chiar azi, când am scris textul ăsta, cât pe ce să las geamurile deschise la maşină, cu portofelul la vedere. În portofel, pe lângă acte, aveam şi un telefon nou-nouţ, abia primit cadou. Şi…ghiţi ce, nici gravidă nu mai sunt! 😀

♥ Dacă vă plac păţaniile mele de gravidă şi…negravidă, vă invit să daţi Like paginii de Facebook sau să vă abonaţi la newsletter cu ajutorul butonului Follow. ♥

Photo by Pixabay