Nici nu ştiu cum să încep această postare, dar mă doare tare şi am mare nevoie să o scriu. Trebuie să scot cumva tot amarul din mine, pentru că altfel o să mă macine încet-încet de tot. Băieţelul meu blond şi dulce s-a ars cu ceai. Şi deşi după starea lui generală de veselie, nu ai spune că are vreo problemă de sănătate, când deschid pansamentul şi îi văd rana deschisă, sufletul meu se desface în bucăţi şi instantaneu simt cum mă doare coapsa. Mă doare coapsa la propriu exact acolo unde e rana lui încă nevindecată. După aproape 2 săptămâni de pansamente şi vizite la doctor.
Mă doare că nu a fost în puterile mele să previn această întâmplare, mă doare că nu pot să îi protejez mereu şi în continuu trupuşorul încă firav. Mă doare gândul că cel mai probabil îi vor rămâne semne în locul rănilor de acum şi că am „stricat” o piele atât de fină şi perfectă de băieţel blond, oh…. cât mă doare. Deşi ştiu că nu am această supraputere să îl protejez de absolut toate relele, îmi vine foarte greu să nu mă învinovăţesc şi să nu derulez la nesfârşit în cap întâmplarea, detaliu cu detaliu. Îmi vine greu să nu mai analizez ce aş fi putut face ca acel ceai să nu ajungă pe pielea lui fină…Multe aş fi putut face şi în acelaşi timp …nimic. Mi-e foarte greu.

Mă doare să îl văd tremurând de frică când e timpul de tăiat pansamentul, mă doare să îl văd cum caută tot felul de mijloace să amâne schimbatul pansamentului, mă doare să îl văd cum evite să se uite la rană cu speranţa, probabil, să uite de toată frica şi durerea, mă doare să văd câtă frică are în ochi când totuşi e nevoit să se uite la rană. Mă doare să îl văd urlând de durere atunci când pansamentul se lipeşte niţel de piele. Doctorul spune că nu ar mai avea ce să îl doară acum, dar ce ştie el despre ce simte un băieţel micuţ şi plăpând…Mă doare că trece prin atâta durere şi frică şi mă simt atat de rău că nu mai pot schimba nimic acum.

Îmi vine să urlu, să strig să audă toată lumea ce simt eu acum, îmi vine să vorbesc despre asta în continuu, dar atât de puţini oameni sunt dispuşi să mă lase să vorbesc despre suferinţa mea. Toată lumea mă încurajează şi îmi spune că va fi bine, lăsându-mă (neintenţionat) cu vorbele grele de durere în gât şi în… suflet. Ştiu că e greu şi de cealaltă parte a baricadei, a ascultătorului, pentru că nu ştii ce să spui să îi usurezi omului durerea, nu ştii cum să îi arăţi că într-adevăr îţi pasă, dar e şi mai greu pentru acel care este direct implicat în poveste. Şi mai cred că aşa suntem învăţaţi să spunem că totul va fi bine şi să nu recunoaştem că doare, să nu arătăm că suntem slabi, neputincioşi şi suferinzi. Doar că pe mine asta mă ajută, mă ajută să vorbesc cu cineva care mă ascultă cu adevărat, să spun tot şi să mă descarc, să dau din mine toate resentimentele, chiar dacă ştiu că nu pot schimba nimic.

ŞTIU că vom fim bine, şi el, şi eu, şi că ne vom obişnui şi cu eventualele semne, aproape totu-i trecător în viaţa asta, dar acum… Acum mă doare foarte tare. Acum încă tresar la fiecare cană de ceai care stă nesupravegheată.

Sursă poză: https://unsplash.com/search/tea?photo=m0l5J8Lqnzo