Mă uit în oglindă şi nu-mi vine să cred: „Hihi, aşteptăm un bebiţă! 🙂 ” E perioada când vreau să treacă cât mai repede timpul să văd cum arată, cu cine seamănă, să văd cum îl va chema, adică ce vom decide noi într-un final, să văd dacă o să mi se pară că e cel mai frumos copil din lume, cum, de altfel, toate mamele din lume cred asta despre copiii lor. Chiar sunt curioasă dacă o să pot să mă uit „dintr-o parte” la el şi să evaluez „obiectiv” dacă e frumos sau nu. Acum am impresia că aş putea să deosebesc frumuseţea de „mai puţină” frumuseţe, dar ceva îmi spune că atunci o să mi se schimbe radical percepţiile.

În acelaşi timp, vreau să treacă timpul cât mai încet să pot să mă bucur la maximum de această perioadă când te simţi deosebită, pentru simplul fapt că porţi o comoară tăinuită în tine, când abia aştepţi să mai dea bebiţă vreun semn (şi chiar dă multe-multe semne, înainte de a fi însărcinată credeam că fătul loveşte o dată, de două ori pe lună ), când exclami de uimire şi bucurie „wow, ce lovitură mi-a dat”, când încă ai mobilitate, chiar dacă oboseşti mai repede, când încă te simţi TU – persoana care se duce la teatru, care citeşte ce-i place şi care face aproape tot ce vrea, când încă poţi să savurezi şi plăcerile cu care eşti obişnuit şi în acelaşi timp să savurezi sentimentul de noutate şi schimbare pe care îl va aduce naşterea. Şi acum guşti cu şi mai multă plăcere din obiceiurile cotidiene, când ştii că e posibil ca multe din aceste lucruri să nu mai fie la fel „după”. Legat de acel „după”, chiar recent m-a amuzat o tipă care e proaspăt-mămică şi care împărţea viaţa ei în 2 ere: Î.C. = înainte de copil şi D.C. = era de după copil. Tare, nu? 🙂 Şi din ce îmi povestesc alţii, lucrurile chiar se vor schimba, pe alocuri la 180 de grade, însă nu pot să cred că nu va fi la fel de frumos ca până acum, sau chiar mai frumos.

E interesant cum ai impresia că nu ai putea niciodată să te desparţi de acel EU pe care îl cunoşti atât de bine, că nu ai putea pentru nimic în lume să renunţi la unele plăceri şi cum sarcina, şi naşterea ulterior, te trece prin nenumărate schimbări pe care le accepţi aproape fără nici un cârc, pe unele chiar fără să le observi. Începând de la schimbări în metabolism – acum trebuie să mergi mai încet, să fii atentă pe unde calci, să ţii cont de greutatea şi dimensiunile pe care le ai pentru că nu te mai poţi strecura prin toate uşile întredeschise sau locurile înguste, cel puţin nu poţi fără să faci zgomot :D, începi să-ţi auzi răsuflarea…şi până la schimbări majore de obiceiuri şi chiar de personalitate. Şi accepţi totul de parcă aşa ar fi trebuit să fie mereu. Intr-adevar ..şi cele nouă luni îţi dau timp să rumegi tot ce ţi se întâmplă, pentru că dacă ar fi să renunţi la tot peste noapte şi să te pomeneşti cu un bebe în braţe, cred că ar fi o senzaţie mult prea tare :D.

Am ajuns până la urmă, imi dau seama,  la aceeasi idee pe care incercam să o dezvolt şi intr-un alt post, şi anume  – cat de adaptabili suntem şi cât de frumos acceptăm tot ce e natural!