Merg zi de zi cu mașina aproape goală în timp ce alți oameni cară greutăți cu spatele. Și văd des astfel de oameni, pentru că zona în care stăm noi e foarte pestriță. Avem în jur tot felul de case – unele sunt fără gard și fără tencuială (dar locuite), altele-s de tip palat. Ce-ar fi să mă opresc să iau pe cineva cu mine? m-am întrebat într-una dintre zile.
Mult timp mi-a fost frică. Nu știi niciodată peste ce oameni dai. Mi-e frică de prea multă vorbăraie, mi-e frică de mirosuri și nici nu vreau să ies prea mult în evidență. Îmi este greu să ies din confortul meu, dar într-o zi, mi-am făcut curaj și am oprit.
Era o zi de vineri în care Tudor avea liber de la grădi, iar pe la prânz ne întoarceam acasă din oraș. Copiii dormeau în spate în mașină, iar eu ascultam muzică, fericită că în final au adormit. Când am ajuns aproape de casă, am văzut-o pe ea. Uscățivă, cu ochi negri, cu părul vâlvoi și foarte mică de înălțime. Cred că are până într-un 1, 40 m. Ai putea să o confunzi cu un copil, dar e o femeie în toată legea. O trădează ridurile și mi-a și spus că are o fată mare. Am zărit-o de departe, imediat ce am intrat pe strada pe care mergea. Căra o plasă cu 2 sticle de apă a câte 2 litri și alte câteva cumpărături. Fiind mică de înălțime, sacoșa grea o încovoia la propriu.
Când am dat geamul în jos să îi spun că vreau să o duc până acasă, s-a uitat la mine foarte mirată. Probabil nu s-a așteptat să auda asta. Apoi s-a bucurat ca un copil și a urcat lângă mine, în față. Am schimbat câteva vorbe (atunci am aflat că are o fată) și în câteva minute am ajuns la casa ei. Știam unde stă, pentru că e în drum spre casa noastră și pentru că o văd mereu pe afară și ei nu au gard. E țigancă, n-o să-i spun de etnie romă. Pentru mine aceste expresii sunt egale.
Altădată am luat-o cu mine în mașină când am văzut că se grăbea foarte tare să ajungă la magazin. A trimis-o o vecină de-a ei să cumpere niște lucruri și ea era cărăușul. Un fel de curier rapid. Zic asta pentru că chiar fugea. Eu mergeam spre grădi să îl iau pe Tudor și am oprit să o iau și pe ea. De atunci ne salutăm, probabil încă se întreabă de ce fac asta, de ce o ajut. În lumea asta în care toți vor ceva de la tine (și o am în minte pe vecina care o trimite la cumpărături), nu e ușor să accepți că cineva vrea doar să îți dea o mână de ajutor.
Nu vreau să mă laud cu ce am făcut eu și sunt sigură că alții își dedică zile întregi ca să ajute oameni. Dar mi-am dat seama că e foarte ușor să ajuți pe cineva cu bani și e mult mai greu să fii chiar aproape de oamenii care au nevoie de ajutor. Să îi vezi cu adevărat, să încerci să îi înțelegi, să legi o vorbă, să te lași să fii egal cu ei (pentru că la bază, egali suntem), să îți depășești frica și să te apropii mai mult de lumea reală.
E greu, dar nu imposibil. Și te provoc să o faci și tu!
Sursa poză: https://pixabay.com/, în poză e o fetiță, nu femeia despre care povestesc.
In copilărie eram mult mai „deschisă” la minte si „granițele” dintre oameni nu existau, deși erau si mai sunt si acum. O adolescenta de etnie roma locuia in vecinătate si intra in vorba cu mine atunci când ieșeam la plimbare cu câinele. Spre deosebire de vecinii mei care o priveau pieziș, eu ii zâmbeam, vorbeam cu ea si o salutam. „Prietenia” noastră m-a salvat intr-o seara de un grup agitat din care făcea parte. Doar un simplu ” o cunosc, lăsați-o in pace” m-a ajutat sa-mi vad de drum. I-am fost recunoscătoare in gând, i-am spus mai târziu asta si ii sunt si acum recunoscătoare.
Ce mult ajuta sa te porți normal cu cei din jur! Un simplu zâmbet, un salut si un mulțumesc pot face minuni oriunde si oricând.
Esti o curajoasa! Si eu ca tine :)…sau poate nu, poate asta ar trebui sa fie normalul. Acum ca ai scris asta mi-am adus aminte ca chiar de curand am vorbit la locul de joaca cu o mama (tot tiganca). Am povestit despre copiii nostri care se invarteau pe langa noi. Asta ar trebui sa fie normalitatea, da!
What goes round always comes around!
Bravo tie ca gandesti asa si, mai important, ca dai un asa exemplu copiilor din masina!
Multumesc, Ioana, pentru vizita si pentru cuvintele bune. Ma bucura foarte mult vizitele tale <3.
Felicitari, Natalia. Ai bucurat o femeie si, poate mai important, ai facut-o sa se simta om. Ai facut-o sa se simta importanta, cel putin in momentul acela.
Multumesc mult pentru vorbele bune! Nu am vazut lucrurile din perspectiva asta, dar sa stii ca ai dreptate. Multumesc!
Of, daca ai sti cat de tare m-a emotionat articolul tau….mi-am amintit de gimnaziu, si de cum faceam naveta cu o alta colega intre satul meu si orasul din apropiere (vreo cativa km). Si de cele mai multe ori mergeam cu maxi-taxi, dar cand il ratam sau nu oprea fiindca era prea aglomerat (true story in Prahova) oamenii care opreau sa ne ia cu masina personala erau salvarea noastra. Si nu, nu s-a pus vreodaa problema ca ar vrea altceva decat sa faca o fapta buna sau poate un banut in plus. Sigur, dupa aproape 15 ani, lucrurile stau diferit si tocmai asta e durerea. De aceea m-am bucurat nespus ca ai impartasit o astfel de poveste, un indemn la normalitate pana la urma. Felicitari si…multumesc!
Da, Laura, ce ar fi daca asta ar fi normalitatea? Am trai intr-o alta lume…
Minunat gest si curajos recunosc. Suntem o societate cu multe prea multe prejudecati. Chiar daca unele se bazeaza pe fapte intemeiate cred .ca lumea s a schimbat si atunci cand inima ne da ghes trebuie sa avem curajul sa facem o schimbare.
Multumesc pentru vizita, Ana! Ne face bine si noua sa ne ascultam uneori inima. Sau poate chiar intotdeauna 🙂
Pingback: 21 de idei gratuite de distracții, pe care să le faci cu familia în weekend • Natalia Dabija
[…] Te provoc să faci un bine fără să scoți vreun ban din buzunar! […]