“-Hm…mie nu-mi prea place cum îşi educă ăştia din Vest copiii”, îmi zice într-o zi o prietenă care…nu are copii şi locuieşte în Vest. Zâmbesc în sinea mea – parcă mă aud pe mine cea de acum câţiva ani, dar nu comentez nimic. Întreb doar cu multă curiozitate în glas “- La ce te referi?”  “- Păi uite, eram la o cină cu nişte prieteni şi toată atenţia se îndrepta asupra copilului prietenilor. Mai că nu am putut să vorbim ca lumea…Oare e normal ca un copil să primească mereu 100% atenţie? ” Zâmbesc iar şi încerc să îmi amintesc când ultima oară am avut o discuţie pe îndelete cu soţul meu…

M-a pus pe gânduri întrebarea prietenei mele şi mi-am dat seama că e posibil ca mulţi părinţi să fie îngrijoraţi din cauza asta. Aşa că am hotărât să adun gândurile mele pe această temă într-un articol şi să văd ce avem de făcut când copiii cer multă atenţie. Să clarificăm de la început un lucru…

Ce înseamnă să le acordăm mereu atenţie copiilor?

După mine, noi, ca părinţi, nu avem capacitatea de a le acorda 100% atenţie copiilor tot timpul. Mă refer la acea atenţie autentică, când îi ascultăm cu toată fiinţa, nu doar îi auzim. Să îi acorzi mereu 100% atenţie copilului ar însemna să te ignori total pe tine şi tot ce e în jurul tău. Or, aşa ceva nu e posibil. Fraza asta are o doză de exagerare în ea şi cred că e util să conştientizăm acest lucru. Aşa, măcar de dragul de fi obiectivi.

E normal să ceară copiii atâta atenţie?

Fiecare om are nevoie de atenţie. Avem nevoie să fim văzuţi şi băgaţi în seamă. Când nu ne este îndeplinită această nevoie, ne vine foarte greu să fim împliniţi şi fericiţi. De obicei, avem nevoie să “ne vadă” persoanele apropiate. Atenţia celor apropiaţi (în special) ne dă senzaţia că suntem importanţi.

Copii ştiu să aibă grijă de persoana lor şi cer des să fie în centrul atenţiei. O fac natural pentru că ştiu că sunt îndreptăţiţi să îşi îndeplinească nevoia asta. Uneori cer atenţie prin vorbe – clar şi la obiect, însă de cele mai multe ori o cer prin comportamente considerate neadecvate – întrerup discuţiile oamenilor mari, aruncă jucării, plâng, ţipă, lovesc. E de inteles, astea sunt cele mai rapide modalităţi de a obţine atenţie.

Pe măsură ce cresc, dacă au noroc să se dezvolte într-un mediu echilibrat, copiii învaţă să expună în vorbe nevoia lor de atenţie: “Hey, ascultă-mă un pic – am nevoie să vorbim acum despre mine/am nevoie să fii cu mine acum”. Dacă nu au acest noroc, copiii ajung să se transforme în adulţii care cer atenţie tot ca în copilărie – fac crize de personalitate, bat apropouri, fac chiar un fel de tantrumuri.

Ce facem când copiii ne cer atenţie prin comportamente negative?

1. Prevenţia este sfântă. Avem grijă să le acordăm copiilor atenţie înainte să ajungă să se comporte neadecvat. Un exemplu: Când ştiu că vreau să merg la o întâlnire cu copilul, unde voi avea nevoie să discut cu nişte adulţi, îmi programez ca înainte de întâlnire să îi dau toată atenţia mea timp de 20-30 de minute . Îl ascult şi îl văd cu toate simţurile mele. După atâta atenţie (care vine în mod regulat), copilul se poate concentra singur o perioadă pe lucrurile noi, pe jocuri etc, iar eu pot să îmi văd de ale mele.

2. Ajutăm copilul să se simtă important. Putem să facem asta implicându-l la treburile casnice – gătit, curăţenie prin casă, înşirat rufe. De multe ori observ cât de important se simte Tudor când şterge praful de pe dulap sau dă cu mopul (nu contează cât de bine o face, atâta timp cât el se simte bine). Copii au nevoie să ştie că sunt buni la ceva.

3. Ignorăm comportamentele negative, dar nu ignorăm copilul. Din experienţa mea cu Tudor, îmi este foarte clar că el încetează să arunce cu jucării dacă eu ignor acest comportament. Nu îl ignor pe el, ci încerc să nu reacţionez în niciun fel la comportamentele negative. Intervin şi îl opresc când e pe cale să distrugă ceva sau să deranjeze alţi oameni. Îi spun că văd ce simte, dar încerc, pe cât pot, să nu am reacţii exagerate în legătură cu ceea ce face. Nu e uşor, clar. Însă merită tot efortul.

4. Empatizăm cu copilul şi îi validăm emoţiile. În acest fel, îi dăm de înţeles că emoţiile lui sunt importante pentru noi şi, implicit, el este important.

5. Îl ajutăm să îşi dezvolte capacitatea de a înţelege perspectiva altor oameni. Oamenii au nevoi diferite şi e bine să fim atenţi şi la nevoile lor. Ce legătură are una cu alta? Un copil care poate fi atent la oamenii din jur, poate să înţeleagă de ce pentru unii oameni e important să poarte o discuţie fără să fie întrerupţi. Eu îl ajut povestindu-i simplu ce observ în jurul meu – despre reacţiile oamenilor sau despre nevoile lor, dacă le intuiesc.

6. Ne oprim pentru câteva minute din ce facem şi acordăm atenţie copilului aşa pur şi simplu. Fără nici un motiv.

7. Şi nu în ultimul rând – nu uităm că suntem exemple pentru copiii noştri. Copii vor învaţa să îşi expună civilizat nevoile, cu condiţia să aibă de la cine. Să aibă un model. Degeaba îi spun unui copil să vorbească clar şi direct despre nevoile lui, dacă eu ca părinte nu fac asta.

Lista de mai sus nu e literă de lege şi nu garantează un succes imediat sau…un succes de orice fel. Sunt doar nişte lucruri care pe mine mă ajută şi care, m-am gândit că, ar putea fi de folos şi altor părinţi. Iar ca să închei articolul, concluzia mea personală este că nu e greşit să acordăm copiilor multă atenţie, cu condiţia să fim atenţi şi la nevoile noastre ca părinţi, dar şi la nevoile celorlalţi oameni care ne înconjoară.

Voi ce părere aveţi în legătură cu acest subiect? Există „prea mult” când e vorba despre atenţia pe care le-o dăm copiilor?  Aş fi foarte bucuroasă să aflu părerea voastră, aşa că vă aştept să dezbatem în comentarii!

Surse de inspiraţie:

Positive Discipline For Attention Seeking Behaviors

Understanding Your Child’s Love Language

♥ Dacă vă plac articolele mele şi vreţi să fiţi la curent  cu ultimele noutăţi, vă invit să daţi Like paginii de Facebook sau să vă abonaţi la newsletter cu ajutorul butonului Follow. ♥